Victorieeeeee!!! Victorieeeeeeeeeeeeeeeeeee!!! Victorieeeeeeeeeee!!! Haide, Tudor, haide Tudor, ole, ole, ole!!!!!
Aşa cânt de câteva zile prin casă şi nu mă mai opresc!
Am băiat mare, gata de însurătoare! Am scăpat de biberon, sunt unul la un million!!!!
Şi acum, după ce trece puseul de euforie, o mică fărâmă din mine e nostalgică… S-a mai încheiat o eră, am mai pus lacăt pe o etapă din viaţa noastră şi uite aşa, timpul trece, trece şi stau şi mă întreb dacă am trăit la maximum fiecare moment din viaţa lui sau puteam mai bine de atât.
Am scăpat de biberon! Am scăpat de cel mai drag obiect al fiului meu din casă. Mâncăcios din prima lui secundă de viaţă, se ţinea de sticluţa aceea ca de sfintele moaşte. Când încă nu era capabil să scoată un cuvânt, urmărea cu privirea biberonul şi îi sclipeau ochii când îl vedea. Tremura din toate încheieturile şi îl aştepta ca pe pâinea caldă. N-aveai voie să întârzii o secundă. Jar mâncai şi nici că te mai auzeai prin casă de urletele lui. Cu fomica nu ne jucăm nici acum.
A urmat etapa în care se mai bucura de el doar seara şi dimineaţa. Na, cu diversificarea odată începută, lucrurile în viaţa omului se cam schimbă. Şi uite aşa, încet, încet, lăpticul de dimineaţă şi cel de seară a devenit un ritual atât de drag. Seara cel puţin, fără lăpticul lui, nici că se gândea să meargă la somn. Oriunde mergeam, lăpticul era sfânt.
A ţinut treaba asta cu ritualul nostru mai bine de un an. La un moment dat, a început să ne încurce mai ales dimineaţa. După ce îşi bea lăpticul, vreo oră, o oră şi ceva, nici că mai voia să mănânce ceva. Dacă eram în vacanţă, trebuia să aşteptăm la cazare tot timpul ăsta până să putem spune că servim micul-dejun şi abia apoi puteam să ne începem ziua. Şi în plus, fructele cu laptele nu se prea împacă, nu?
Eh, dar uite că a venit o zi în care medicul ne-a recomandat să scoatem laptele din program măcar o săptămână. O infecţie serioasă în gât a fost motivul. Nu vă spun ce groază ne-a fost să îi dăm vestea. Ne făceam fel şi fel de scenarii, ne imaginam ţipete disperate, hohote de plâns şi crize de nervi.
N-a fost cazul nicio secundă. A întrebat în prima seară de el, i-am zis că s-a terminat şi că am uitat să cumpărăm altul. S-a uitat dubios la noi, apoi cu ochii aceia de mieluşel părăsit, a verificat chiar şi frigiderul, dar ce să vezi? că mama lui e cu 5 minute mai deşteaptă ca noi toţi la un loc şi a scăpat de cutia de lapte. S-a întors dezamăgit puţin, a ridicat din umeri, şi-a luat păturica în braţe şi somn de voie. Dimineaţa a întrebat de lăptic, l-a ameţit soaţa cu nişte clătite delicioase cu mure şi aia a fost. Din acea zi, nici că a mai întrebat de el.
Acum, nu ne era în plan să scăpăm definitiv de lapte că ştim cu toţii câte beneficii are, aşa că, după săptămâna de foc, l-am luat la o discuţie. Era seară.
-Puiu, vrei lăptic?
-Daaaaa, lepic!!!! Ce dol mi-a fost de el!!! Lepicu’ meu, lepicu’ meu!!!
-Super, dar tu eşti băiat mare?
-Da, sunt. Sunt puternic si peliculos!
-Aha. Păi atunci să ştii că bem laptele din cană că doar bebeluşii beau din biberon. Vrei aşa?
-Da!!!! Din cană, ca tati!!!!
-Exact ca tati.
(Tati nu bea lapte şi n-a băut din copilărie, dar, de acum, seară de seară, tati şi prinţul beau lapte împreună.)
Şi uite aşa, simplu ca bună ziua, am scăpat de biberon. În sfârșit, mâncăm micul- dejun ca nişte oameni normali, seara, la fel, tot ca nişte oameni normali, luăm cina şi bem o cană de lapte. Bine… nu în fiecare seară, dar 5 din 7 le avem bifate.
Mă declar mândru şi fericit, pe alocuri nostalgic. Voi? Ce capitole marcante aţi încheiat în vieţile copiilor voştri?